În acest fel am dorit să intitulez materialul următor…O parte dintre noi nu avem fraţi şi tânjim să avem un frate cu care să stăm de vorbă, cu care să ne împărtăşim gândurile. Însă există oameni care au fraţi. De exemplu, eu am doi fraţi…Începând de anul trecut (2007) - sora mea a plecat în Irlanda să muncească. Condiţiile actuale din România au determinat-o să emigreze în alte colţuri ale lumii. A fost un moment dificil pentru mine pentru ca am simţit cum o parte din fiinţa mea s-a rupt.Camera în care de obicei stătea devenise goală,…,mai goală ca niciodată. În cele din urmă m-am obişnuit cu ideea că nu putem rămâne mereu împreună, fiecare dorind să-şi facă un rost în viaţă. Eu sunt o fire căruia îi place să se exteriorizeze, să se apropie cu inima şi sufletul de cei pe care îi iubeşte. Din păcate, nu toţi simţim la fel şi dacă simţim nu suntem capabili să ne exteriorizăm sentimentele. În prima zi de primăvară calendaristică sora mea s-a întors pentru două săptămâni în ţară. Bucuria revederii nu se poate exprima în cuvinte. Şi pentru că în ultima perioadă timpul se scurge atât de repede pe lângă noi, mai repede ca niciodată, s-au scurs şi aceste două săptamâni. La finalul perioadei de şedere “acasă“ nu prea ne-am văzut chipurile, nu am simţit că m-am bucurat suficient de prezenţa ei. Asta s-a întamplat nu intenţionat bineînţeles. Fiecare aveam problemele noastre cu care ne confruntam şi preferăm să nu ne amestecam unul în viaţa celuilalt. Cand eram eu plecat de acasă la servici,…., ea era acasă. Când era ea plecată, eram eu acasă şi tot aşa…. Lucrurile s-ar fi desfăşurat în acelaşi fel dacă stau şi mă gândesc şi dacă nu era să plece din ţară. Acum a plecat din nou şi a mai plecat şi fratele meu. Am rămas doar eu alături de părinţi….
Am ajuns la o concluzie nu foarte plăcută….
Toată viaţa alergăm în stânga şi în dreapta şi uităm să ne şi privim în ochi, să ne bucurăm cu adevărat unul de celălalt. Uneori avem tendinţa să fugim de noi înşine dar şi de ceilalţi. Viaţa pe pământ ( fizică) nu este lungă, este ca un firicel de nisip care se scurge neîncetat într-o clepsidră a timpului. Viaţa se duce şi în final ajungem în braţele lui D-zeu. Marea veste este că ne întâlnim cu toţii acolo sus,…,altfel inima noastră ar suferii încontinuu. Mi-am dat seama că doar despărţirile ne fac să conştientizăm cât de important este să avem timp să ne privim în ochi fraţii, părinţii şi prietenii….Avem tendinţa să facem promisiuni, să amânăm şi să sacrificăm clipa prezentă în favoarea zilei de mâine gândindu-ne că o să vină o vreme când ne vom atinge sufletele mai des. Din păcate, timpul zboară şi ne dăm seama că nu am fost capabili să fim mai aproape de cei pe care îi iubim. Asta simt în acest moment..Timpul zboară şi noi suntem incapabili să ne bucurăm de cei pe care îi avem aproape (fraţii) dar şi prietenii..Conştientizăm toate acestea când de fapt ei nu mai sunt. Este prea târziu să întoarcem roata timpului în favoarea noastră.
Mi-am dat seama că lumea este diferită, până şi fraţii noştrii, părinţii noştrii, sunt diferiţi de noi şi nu întotdeauna ne putem exprima sentimentele aşa cum ne-am dorii. De multe ori, suntem mai ataşaţi de prieteni, iubite sau iubiţi şi mai puţin de membrii familiei noastre. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu discriminarea, că ceilalţi nu ar merita iubirea noastă la fel cum o merită părinţii noştrii, fraţii noştrii. Spun doar că uneori avem tendinţa să ne deschidem inima profund faţă de alţi oameni care nu au legătură directă cu membrii familiei noastre..Un aspect bun şi constructiv…..Însă de cealaltă parte, veriga de legătură este slabă. Ciudat nu? Toţi avem tendinţa să simţim acest neajuns….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu