DE-ALE ÎNȚELEPCIUNII (LVI)

"Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forțele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poți realiza numai printr-o muncă obiectivă și neîncetată, iată ceea ce este revoltător și inteligibil.

Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează.

Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescente interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri.

Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei. Este caracteristic ca în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.

Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă. Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existența sa proprie, pe când omul își dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă ființei sale complexul de forme al muncii.

În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendințele lui de a iubi răul, când acesta este fatal și frecvent. Și în muncă omul a uitat de el însuși. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă și dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezență strălucitoare în lume, la o existență solară și sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuși - nu în sens de egoism, ci de creștere interioară - a ajuns un rob păcătos și impotent al realității din afară.

Ideea din spatele citatului este că munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât muncești mai mult, cu atât te transformi mai mult într-un automat, robot. Ți se diminuează sau chiar dispare timpul să-ți pui întrebări, să gândești, timpul destinat contemplației, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne definește ca oameni. Viața ți se petrece într-o rutină obositoare (de la a da cu sapa, până la a aduna cifrele într-un cabinet de contabil și chiar până la a preda aceeași materie, ani de-a rândul, elevilor de aceeași vârstă), pe care când o termini, nu mai poți face altceva decât să dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.

Munca în exces dezumanizează și de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică și sănătatea mintală. În consecință, repet că cei care umblă după plăceri scumpe, chiar dacă au, uneori, un mic plus de satisfacție dintr-o mâncare luată la un restaurant de lux, față de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuința să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracție." (EMIL CIORAN - Despre muncă)